Rezultatele testelor de sânge, măduvă osoasă și urină în asociere cu alte proceduri de diagnostic (radiografii și alte diagnostice de imagistică etc.) indică tipul de mielom multiplu. Majoritatea pacienților cu cazuri de mielom multiplu, aproximativ 65 %, se încadrează la subclasa IgG. Pacienții sunt caracterizați în funcție de anticorpii clonali și nefuncționali (proteine) excretați de celulele plasmatice. A doua cea mai frecventă subclasă la pacienți este subclasa IgA. Subclasele IgM, IgD și IgE sunt rare. Însă mielomul multiplu nu este singura tulburare a celulelor plasmatice. Există și alte boli similare. Tabloul clinic al mielomului multiplu poate varia în mare măsură. Unii pacienți suferă de simptome ale bolii „mocnite, indolente”, care nu necesită tratament imediat. Însă în cazul altora, debutul brusc al mielomului multiplu poate lua o formă agresivă, implicând oasele, rinichii și provocând insuficiență de organ.
În mod obișnuit, mielomul multiplu se dezvoltă dintr-o „neregularitate/boală” anterioară numită MGUS sau „gamapatie monoclonală de semnificație nedeterminată”. Debutul acestei boli este mai frecvent la persoanele în vârstă (3 % dintre persoanele cu vârsta peste 70 de ani, procentul crescând odată cu vârsta). Este o supradezvoltare benignă și nenaturală a celulelor plasmatice, care produc o cantitate relativ redusă de proteine M (proteine monoclonale). Respectiva afecțiune nu necesită tratament, însă este necesar ca pacienții să fie monitorizați și ținuți sub observație în mod regulat. Probabilitatea ca MGUS să se transforme în mielom multiplu crește cu 1 % pentru fiecare an suplimentar (de exemplu, un pacient cu vârsta de 60 de ani cu MGUS are o probabilitate de 20 % de apariție a mielomului multiplu când împlinește 80 de ani). Medicii fac distincția între diferite tipuri de mielom multiplu.
Mielom multiplu asimptomatic
Acest tip de mielom multiplu este cunoscut mai bine sub denumirea de „mielom mocnit (asimptomatic, indolent)”. Concentrația de proteine M și proporția de celule plasmatice de la nivelul măduvei osoase sunt mai crescute în comparație cu pacienții cu MGUS, însă nu există semne care să sugereze că boala reprezintă cauza simptomelor clinice și a afectării organelor. Pacienții nu sunt anemici în acest stadiu, nu au hipercalcemie, nu există modificări osoase, nici nu există semne de insuficiență renală.
Mielomul multiplu asimptomatic nu necesită tratament. Cu toate acestea pacienții trebuie monitorizați regulat, deoarece la majoritatea pacienților apare în timp progresia la mielom multiplu simptomatic. Iar această boală necesită tratament.
Mielomul multiplu simptomatic
Mielomul multiplu simptomatic diferă de cel asimptomatic din punctul de vedere al debutului a cel puțin un simptom caracteristic pentru această boală (însă pot apărea toate): anemie, hipercalcemie, modificări scheletice - osteoliză sau insuficiență renală. În acest caz tratamentul trebuie început imediat.
Plasmacitom solitar
Plasmacitomul solitar este o afecțiune în care celulele plasmatice se acumulează într-o singură zonă a organismului; nu este necesar ca aceasta să fie măduva osoasă, iar măduva osoasă nu este afectată. Formarea acestei mase apare frecvent, de exemplu, în regiunea capului sau a gâtului, unde sunt prezente glande și țesut limfatic. Se poate manifesta, de asemenea, la nivelul unei vertebre izolate. Cele două se disting în funcție de locație: scheletică și nescheletică. Pacientul nu are anemie, hipercalcemie, nu există modificări scheletice observabile, iar funcția renală nu este afectată.
În stadiile incipiente, plasmacitomul solitar se tratează prin intervenție chirurgicală și terapie locală cu radiații care utilizează raze ionizante (radioterapie). În cazul pacienților care suferă de acest tip, există o probabilitate de 50 de procente ca acesta să progreseze spre mielom multiplu, cu toate că procesul durează mai mult de 15 ani.
Mielomul nesecretor
Numai la 1 % dintre pacienții cu mielom nu se pot detecta anticorpi monoclonali sau niveluri excesive de lanțuri ușoare libere în ser. Cu toate acestea, acești pacienți au o proporție > 10 % de celule plasmatice clonale la nivelul măduvei osoase și toate simptomele bolii clinice. Cu toate că acești pacienți prezintă un risc mai mic de complicații renale, toate celelalte simptome sunt comparabile cu simptomele mielomului multiplu clasic. Acest lucru face mai dificilă diagnosticarea bolii, fiind necesară examinarea măduvei osoase.
Plasmacitom extramedular
În cazul acestui tip de mielom multiplu se acumulează o masă solitară în afara oaselor sau a măduvei osoase. Poate afecta orice parte a corpului, dar zonele cel mai probabil afectate sunt reprezentate de tractul respirator superior, unde există un volum mare de țesut limfatic. În mod uzual nu pot fi detectați anticorpi monoclonali în sânge. De asemenea, nu poate fi detectată o creștere a numărului de celule plasmatice la nivelul măduvei osoase. De asemenea, pacienții nu prezintă probleme clinice aferente bolii în sine, cu excepția celor asociate creșterii tumorii.
Plasmacitomul extramedular progresează spre mielom multiplu la 15 % dintre pacienți, în comparație cu 50 % dintre pacienții cu plasmacitom solitar. Acest tip de mielom multiplu necesită în mod normal numai intervenție chirurgicală și tratament local cu raze ionizante.
Leucemia cu celule plasmatice
Leucemia cu celule plasmatice este o afecțiune în care în sângele periferic al pacientului se găsesc celule plasmatice canceroase, care depășesc numărul leucocitelor cu 20 %. Această boală poate afecta orice persoană, chiar și pacienții care suferă de mielom multiplu. Pacienții cu leucemie cu celule plasmatice necesită tratament de urgență, iar prognosticul pe termen lung nu este favorabil.
