Schizofrenie

Viața de zi cu zi a membrilor familiei și a altor persoane apropiate pacienților cu schizofrenie poate fi plină de teama constantă de recurență a psihozei și de funcționare perturbată a persoanei bolnave, asociată cu simptomele cronice.

Teama, anxietate și un anumit tip de vigilență și percepție a semnalelor deranjante pot fi prezente în fiecare zi în viața rudelor pacientului.

Temerile pot viza recidiva simptomelor psihozei acute, în timpul căreia cuvintele, comportamentele, agresivitatea și modificarea totală a stării mintale a persoanei bolnave poate fi o traumă psihologică pentru rude. O astfel de traumă este înregistrată în memoria emoțională manifestată ulterior prin teama de recidivă a psihozei, de confruntare cu același episod oribil sau amenințător.

Toate acestea provoacă vigilența menționată mai sus și sensibilitatea crescută la diferite semnale din cuvintele și comportamentele persoanei bolnave, care pot indica repetarea psihozei, cu evenimentele ei traumatice. O astfel de sensibilitate crescută nu este deloc surprinzătoare. Are un fond psihologic de înțeles și se bazează și pe neurobiologia memoriei emoționale și teama de repetare a traumei.

În al doilea rând, viața cotidiană a persoanei bolnave poate fi asociată de asemenea cu multe activități legate de activitățile simple, cum sunt igiena personală, mesele, petrecerea timpului și programul zilei. În această situație, orice deteriorare sau ameliorare funcțională a persoanei bolnave și în colaborare cu persoana în scopurile menționate poate reduce nivelul de stres al membrilor familiei și poate reprezenta un plus sau un minus pentru timpul de realizare a lor, posibilitățile și domeniul activităților efectuate (în funcție de câtă supraveghere necesită persoana bolnavă și cât de neadecvate sunt comportamentele sale).

În acest context, toată atenția aparținătorilor sau o parte substanțială a acesteia cât și comunicarea cu pacientul se pot concentra asupra complianței acestuia la medicație. După cum s-a menționat mai sus, toate acestea pot fi înțelese cel puțin în contextul dorinței de a evita repetarea evenimentelor traumatice de la psihoza anterioară, dar poate duce și la o situație în care acceptarea medicamentelor sau reticența față de medicație, controlul respectării tratamentului și problema medicamentelor vor domina relația reciprocă dintre persoana bolnavă și membrii apropiați ai familiei.

Prin utilizarea termenului de „poliție a medicației” se poate vedea cât de dificilă și constrânsă este relația în care o parte (familia) joacă numai un rol neplăcut de supraveghere, control, căutare, vigilență și neîncredere, în timp ce cealaltă parte (persoana bolnavă) doar se supune acestor activități (fără a menționa faptul că în conversațiile despre poliția rutieră este puțin întâlnită situația în care o persoană spune cât e respectat regulamentul rutier pe șosea).

Povestirile sunt mai degrabă legate de modul în care a scăpat de consecințe după neglijență. În cazul persoanelor bolnave, o atitudine similară poate provoca rezistență și lipsa respectării recomandărilor terapeutice, deoarece medicația este singurul subiect de discuție acasă.

Într-o astfel de situație ar fi clar că persoana bolnavă este tratată adecvat, deoarece medicamentul administrat se menține mai mult timp în organism și nu necesită controlul zilnic al administrării. Ar putea îmbunătăți considerabil relația cu membrii familie, reducând teama acestora de episoade psihotice recidivante.

Pacientul poate prezenta variații mai reduse ale dispoziției și stării de bine, ceea ce ar reduce de asemenea nivelul de stres, vigilența, anxietatea și așteptarea de episoade negative, ale membrilor familiei. Ceea ce este important - poate deschide o cale către propriile lor activități (deoarece nu mai sunt necesare controlul strict și supravegherea persoanei bolnave, membrii familiei pot întreprinde alte activități), precum și calea spre relații reciproce, fără povara stresantă.