Cristina, 38

Am luat decizia că dacă nu mă iubește nimeni, o să mă fac eu iubită mai târziu și pentru asta o să învăț și o să mă bazez numai pe mine. Și o să mă fac eu mare. Am învățat și am învățat și am devenit cea mai bună. Am citit enorm, m-am refugiat în vise și am ajuns acolo unde mi-am dorit.

Având tot ce mi-am dorit, am realizat că nu sunt fericită. Nu am știut de ce și așa am avut prima tentativă de suicid. Având tot. Am fost găsită după ce am luat pastilele și am fost dusă la medic. Abia atunci am înțeles că ceea ce trăiam era depresie. Am înțeles că adultul din mine s-a dezvoltat extrem de bine și de funcțional, însă copilul din mine a rămas acolo. Când te maturizezi brusc, activezi adultul mai devreme decât este cazul și oprești copilul din dezvoltare emoțională. Acest dezechilibru te poate marca. Eu eram în continuare un om de succes și din afară toată lumea credea că nu am nicio problemă. Eram veselă, energică, optimistă, carismatică, dar când ajungeam acasă mă prăbușeam în pat și plângeam și nimic nu avea sens.

Depresia e lipsa de speranță, e gri. Afară poți să fii alb și în suflet să fii negru, așa că joci acolo în zona de gri, dar înăuntru e un gol imens. Cum spuneam la început, cred că rolul nostru este să dăm un sens emoțiilor noastre. Să ne facem visele realitate, să dăm un sens real, indiferent ce ne oferă viața, noi putem să oferim vieții ceea ce ne dorim.”