Nușa, 38

M-am simțit mult timp ca un lup singuratic, deși trăiam într-o haită. Am avut momente când mă trezeam dimineața și mă gândeam “Doamne, de ce n-oi fi murit în noaptea asta, de ce mi-ai mai dat o zi?”. Mă durea carnea. Acum câțiva ani nu eram la fel de deschisă să vorbesc și nu am recunoscut că am depresie din cauza faptului că mă simțeam vinovată. Am devenit deschisă în urma depresiei prin care mi-am dat seama cine sunt cu adevărat. Am învățat nu numai să accept că pot să și greșesc, dar să mă și iubesc așa cum sunt.

De când am copii, mi-am dat seama că pentru ei vreau să fac lucruri. Am ajuns să mă prețuiesc și pe mine cât ii prețuiesc pe ei. Înainte de copii m-am gândit la sinucidere. După copii, însă, nu. Am luptat de dragul copiilor, dar acum mi-am dat seama că și eu meritam și trebuia să lupt și de dragul meu.

Am stiut că sunt singura persoană care mă poate scoate din această stare așa că am început să lucrez cu mine. Pur și simplu m-am tras singură de jos. Încă sunt momente în care simt că urmează o perioadă, dar nu mai rămân în ea. E un flux de energie pe care îl accept, îl primesc, e al meu, mă pătrunde, dar trece și mă bucur că am primit o nouă zi.

Mi-am schimbat jobul, deși mulți mi-au spus că nu pot. Asta m-a făcut să lupt și mai mult și să pot. Odată ce m-am ridicat eu am văzut cum se ridică toți cei de lângă mine. Am renăscut de la 0.”