-BD-logo-white.webp?width=150&height=43&format=webp&quality=50){kind=logo}
Daniel, 40
Daniel, 40
Primele simptome le-am observat la 12 ani. Ăsta a fost începutul unei serii de momente de depresie. Acum, ca adult, situația care mi-a dat peste cap vagul echilibru pe care îl aveam, a fost faptul că lucram foarte mult, 14 – 16 ore pe zi, 7 zile pe săptămână și ajunsesem în burnout. Îmi amintesc că munceam și beam ceai din cana mea în fiecare zi. Era un mix între oboseala fizică și cea mentală. Mi-am dat demisia. Nu mai puteam să merg mai departe și pur și simplu am intrat într-o zonă de nervozitate, de inutilitate, de lipsă de sens. Mă simțeam ca o bilă pe o roată. Când se învârtea roata, eu trebuia să mă învârt. Nu ai control asupra a ce se întâmplă cu roata. Asta înseamnă depresia pentru mine. M-am gândit la sinucidere. E cumva inevitabil să nu ajungi la gânduri sinucigașe.
Sinuciderea este pentru toate formele din univers, un singur lucru: terminarea durerii. Nu mai poți duce durerea pe care o simți. Așa vedeam eu sinuciderea, ca pe o ieșire din tunelul durerii. Din această căutare de instrumente prin care să pun capăt durerii, am ajuns la o soluție mai puțin dăunatoare, și anume terapia.
Am fost ajutat de oamenii din jur să ajung acolo. Te ajută să ai in jurul tău oameni care să te susțină, să te iubească, să aibă grijă de tine. Fiecare dintre noi are nevoie să simtă că e important și că are parte măcar de un micron de atenție. Te ajută să poți să discuți liber despre o problemă și să nu mai fie o stigmă, dar, în același timp, decizia finală este covârșitor de mult una internă, personală. Începutul terapiei este un eveniment care mi-a salvat viața.”